Cazuri reale de vindecare a cancerului (I) – metoda Valeriu Popa

Incep azi o serie de articole despre cazuri reale de cancere vindecate, indiferent prin ce metode. Intentia mea este ca aceste articole sa le puna in fata celor interesati situatii reale similare cu a lor, care sa-i incurajeze si sa le dea speranta si credinta ca aceasta boala se poate vindeca. Pana si la o boala usoara, omul are nevoie de incurajare si sustinere ca sa o depaseasca si cu atat mai mult in cazul unui diagnostic de cancer. Exemplele oamenilor care au reusit sa scape de aceasta boala sunt cele mai bune incurajari. 

Exista foarte multi oameni care pierd lupta cu cancerul, dar auzim de tot mai multi care inving. Sunt prelungiri semnificative ale vietii in unele cazuri si exista destul de multe vindecari definitive, atat in urma tratamentului standard cu chimioterapie/radioterapie, cat si a unor tratamente alternative. Poate ca noile generatii de citostatice si noile tehnologii au rezultate mai bune decat cele din trecut, sau poate ca oamenii au aflat mai multe despre cancer, il inteleg mai bine si reusesc sa lupte pe mai multe fronturi, adica sa aiba o abordare emotionala si mentala diferita de cea din deceniile trecute, una mai putin fatalista decat pana acum. Cazurile in care are loc practic o autovindecare prin puterea mintii si a emotiilor sunt inca privite ca miracole.

Metodele prin care s-au vindecat anumiti oameni nu sunt neaparat cele mai potrivite pentru toata lumea. Organismele oamenilor reactioneaza diferit la boala, iar aceasta evolueaza diferit de la unii la altii. Tratamentul trebuie sa fie individual si facut doar de personal calificat. Informatiile prezentate in aceasta serie de articole, precum si in intreg blogul, sau in alte surse de pe internet, trebuie luate ca atare si nu pot inlocui niciodata sfatul si tratamentul medicului care il ingrijeste pe bolnav. Dar aceste informatii pot sa serveasca drept incurajare si sursa de motivatie bolnavului in etapa in care decide ce fel de tratament va urma, precum si pe intreg parcursul tratamentului.

Decizia legata de eventuale operatii pe care pacientul trebuie sa le faca, sau de forma de tratament nu pot fi luate decat de bolnav si nu este indicat sa revina altcuiva, decat in cazuri extreme. Chiar daca alti oameni care au trecut prin acea experienta se hazardeaza sa dea sfaturi legat de aceste aspecte, decizia finala trebuie sa-i apartina bolnavului.

De aceea, va rog ca informatiile prezentate in seria de articole despre vindecari ale cancerului sa fie luate doar ca informatii, doar ca situatii care li s-au intamplat altora si au avut efect in cazul lor. Nimeni nu poate sti cu certitudine daca oricare dintre metodele standard sau alternative de tratament va fi un succes.

Daca sunteti in cauza, bazati-va pe discutii cu medicul dumneavoastra, cu familia, pe instinctul propriu si mai putin pe parerile altora. Informatiile pe care le gasiti pe internet sau in carti pot fi folosite pentru incurajare si pentru a gasi metode alternative de tratament de care nu stiati inca, ori pentru a descoperi un medic ce obtine rezultate in tratarea cancerului. Inconjurati-va de dragostea celor apropiati, nu va izolati si lasati-va inspirati de povestile reale ale oamenilor care au invins aceasta boala si acum se bucura de o sanatate buna din nou. Foarte important: credeti cu tarie ca va veti vindeca. Vindecarea sa fie singura optiune pe care o luati in calcul.

Cazul din acest prim articol s-a intamplat in Romania in anul 1998 si gasesti in continuare intreaga poveste in cuvintele celui care a trait-o si care astazi este perfect sanatos: domnul Ionut Don. Redau textul exact asa cum l-am primit de la dansul.

 

Povestea celor 7 ani.

„A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti………”

Asa incepeau cele mai placute momente din viata mea de copil,  cand tampla atingea bratul mamei si ochii incepeau incet, incet sa devina ascunsi, iar linia  povestii cu viteji sau frumoase rapite, cu balauri si zmei  neinduratori,  te aducea pe nesimtite pe taramuri de vis acolo unde totul era posibil, acolo unde binele invingea totdeauna raul……La cel mai mic zgomot, freamat,  eu , micul baietel blondut, curmam pacea dobandita si printr-o tresarire cu voce stinsa inganam:….sssii?….sii?….

De atunci rareori mi-am amintit de vremurile copilariei,  cat de mult am iubit povestile mamei, ce importanta au avut pentru mine, cum am inteles viata prin atitudinea eroilor legendari, cum am hotarat sa fiu intr-un fel sau altul aproape de cei ce atunci invingeau mereu, cum sa ma feresc de    ” balaurii” ce-ti ieseau in cale sau de „zmeii” care odata cu trecerea  anilor apareau tot mai des in preajma ta.

Abia tarziu am intels ce importanta au povestile pentru fiecare copil. Abia acum am inteles ca setea de povesti care zace undeva in subconstientul nostru ar putea fi potolita intr-o oarecare masura si cu ajutorul meu. De aici a pornit hotararea de a  asterne pe hartie o mica istorie, cu speranta ca sufletul de copil din fiecare din noi poate va gasi in ea,  mai departe de impresia de ireal sau fantastic, o fapta simpla a viteazului Fat Frumos care pentru viitor sa-i umple sufletul de Iubire sa-i aduca Adevarul si nu in ultimul rand Lumina.

……………………………………………………………………………………………………..

              A fost odata ca niciodata, ca daca nu ar fi  nu s-ar mai povesti……,

Departe peste mari si tari intr-o tara a minunatiilor naturii, a ciripitului de pasarele, a piscurilor semete si a valurilor marii ce se sparg de tarm, traia un om simplu pe numele sau Ion. De cand era mic se framanta cum sa faca si cum sa dreaga sa fie bine in jurul lui si inima lui ii soptea mai mereu sa faca o fapta buna. Fara sa-si dea seama odata cu cresterea in putere si transformarea baieteului sfios si balan intr-un flacau vorbaret si iscusit incepu cautarea a ceva ce simtea ca trebuie sa afle dar nu putea stii prea bine „cum si ce fel”,  ca doar inima lui vorbea si cuvintele erau intr-o limba a sufletului nemaiuzita de el.

Asa ca isi lua traista in spinare, isi lua ramas bun de la muma lui si de la tatane-su care-l petrecura cu lacrimi in ochi si pleca pe cararile lumilor noi in dorinta arzataoare de-a afla „cum si ce fel” inima lui dorea. Pe drumul cel lung al framantarilor, faptelor si intimplarilor, intr-una din zile, nici de dimineata , nici pe la amiaza iata ca-i iese in cale Sfantul Valeriu. Si pentru ca intilnirea nu a fost intimplatoare si peste ani voinicului i-a prins bine povata Sfantului, sa-l lasam pe Ion sa depene firul povestii cu vorbele lui…

-Cine-i acolo intreba sfanta Vineri?

-Om bun, raspunse Fat Frumos….

 

Intalnirea cu „Nenea Omu” -Valeriu Popa

Cei mai frumosi ani ai tineretii, anii studentiei, ii petreceam in Bucuresti. Traiam o viata placuta alaturi de jumatatea mea,  cea care mai tarziu avea sa-mi devina sotie, colegul de camera, colegi de facultate apropiati, prieteni din alte facultati. Printre multele discutii pe care le aveam cu cei din jur in camerele de camin am aflat la un moment dat despre o persoana din Bucuresti cu numele Valeriu Popa, se pare dotata cu capacitati paranormale si care dezinteresat material  acorda celor doritori sfaturi privind sanatatea in timpul  plimbarilor sale zilnice in parcul 23 August. Prietenul nostru vazuse cu ochii lui cum o persoana paralizata , un copil, s-a ridicat si a facut sovaielnic cativa pasi in apaluzele celor prezenti. Inclinatiile mele spre proza SF, preocuparile din liceu privind enigmele Terrei si teoriile paleoastronautice precum si  curiozitatea privind povestea acesata (….deci povestea….!!!) m-au facut sa acord discutiei o atentie deosebita si sa culeg toate informatiile necesare legate de subiect. Am devenit astfel interesat de posibilitatea intailnirii acestui vindecator cu o nepotica  de-a mea ce de la varsta de  6 luni facea crize convulsive. Desi ni s-a parut ciudat, inca de la inceput am inteles ca nu era nici macar nevoie de a se prezenta pacientul ci era suficient sa aducem o fotografie de dimensiuni obisnuite. Reusind sa procuram aceasta fotografie ne-am  infiintat cu ea in parc si am inceput asteptarea omului de care toata lumea vorbea. Nu am reusit sa il vedem in primele zile, dar asteptarea in zona parcului ne-a dat ocazia  intilnirii multor persoane care venite din oras sau din colturile tarii povesteau lucruri extrem de interesante despre experientele lor de viata. Primul nostru gand auzind toate astea a fost ca ceea ce vedeam este de fapt o incercare de constituire a unei secte in care cel care indruma prin acte de ajutor obtine in schimb veneratia celor atrasi astfel in mrejele unor lucruri fantastice gen vindecari miraculoase, telepatie, psihochinezie, telechinezie..etc. Ne aflam dupa o perioada in care fusesem speriati de curente occidentale ce au atitudini mistice, eram de fapt atei si dezinteresati de latura religioasa a vietii, ne gandeam ca de fapt capitalismul cu sectele sale isi face aparitia si la noi asa cum fusesem educati in perioadele de pionerat si utecism. Nu puteam crede o iota din ceea ce povesteau cei de acolo ca fara medicamente s-au vindecat de boli incurabile printre care si cancer…..! Asta chiar ni s-a parut amuzant si pentru ca am clatinat din cap a necredinta unul din pacienti (venit de la Suceava) , mi-a aratat o serie de diagnostice si analize ulterioare ce confirmau ca omul suferind de leucemie a cunoscut o vindecare miraculoasa in decurs de 2 ani. Desi aveam in fata acele documente medicale nu am crezut pe deplin deoarece persoana imi spunea repetat ca vindecatorul este pentru el Iisus Christos intrupat. Acesta atitudine  mi s-a parut deplasata si m-a dus cu gandul ca din pacate interlocutorul nu era chiar normal din punct de vedere psihic.

Dupa 2 zile de asteptari a venit si momentul mult asteptat, multimea a frematat de bucurie Valeriu Popa si catelul sau isi facusera aparitia pe aleea ce intra in parc. S-a apropiat lent, i-a salutat discret pe cei cativa cunoscuti, s-a uitat peste toti asa intr-o doara si odata  cei de fata stransi in jurul lui a inceput sa analizeze fotografiile celor care i le intindeau cu speranta dar si cu emotie. Eram si eu in randul 2, in fata mea,  intr-o pozitie favorabila era viitoarea mea sotie care avea in mana si poza nepoatei mele. Pana sa ajunga randul ei am vazut destul de bine fotografia vecinului meu de rand, un om maruntel si grasut in care acesta era alaturi de sotia sa in obisnuita poza estivala de pe malul marii. La vederea acesteia Valeriu Popa i-a spus scurt „Sotia ta are de 2 ani cancer la stomac, nu va e rusine ca ati ajuns asa grasi ca nu va mai incap hainele …?” Omul de langa mine a ingaimat cu lacrimi in ochi „…asa e…” apoi a mai spus ca urma sa fie operata si apoi s-a scurs pe langa mine prabusindu-se pe o bordura din apropiere in hohote de plans. A venit randul nostru, Dana a intins poza, Valeriu Popa a luat poza,  dar i-a prins mana, a tinut-o putin de incheietura si, uitandu-se putin la fotografie,  i-a zis scurt „Sunteti mama?”, Dana raspunde „Nu, sunt o matusa”. Atunci s-a mai uitat putin la poza si a conchis„ Sa vina mama la mine !”.

I-a inapoiat poza si i-a mai zis „Eenergetic nu sunteti in cea mai buna forma, aveti grija cu stomacul sunteti constipata,. Cand terminati facultatea sa va schimbati stilul de a va alimenta. !”

Dana ramasese cu mana intinsa desi Valeriu Popa trecuse la o alta persoana, la alte probleme la alte situatii ce asteptau cu disperare si cu speranta totodata o confirmare ca nu este totul pierdut. Dupa cateva momente , Dana a inceput sa ma impinga sa intind si eu mana pentru a vedea ce probleme am de sanatate, fusese impresionata profund de cele auzite, cu putin timp inainte tocmai imi povestea ca are probleme din ce in ce mai mari cu digestia.

Valeriu Popa era in fata mea, daca intindeam mana as fi fost urmatorul pacient consultat, dar nu am putut face nici o miscare, am ramas imobil , paralizat de emotie, impresionat profund mai ales de duritatea cu care vorbise omului micut si grasut de langa mine care acum il stiam in spatele meu prabusit pe  bordura, miscat de simplitatea cu care citea interiorul tau, speriat de posibilitatea de a-mi spune ceva ce nu eram pregatit sa aflu, ingrozit  ca altcineva poate sti la fel de mult despre tine ca tine insuti……..

Valeriu Popa a trecut mai departe, incet, incet m-am retras din cercul format in jurul lui. Am plecat tacuti catre casa. Cuvintele pluteau undeva departe de noi, imposibil de ajuns de bratele nevazute ale mintii. Parcul  ramasese in urma dar in aer plutea mirosul  florilor de primavara.

Intilnirea a schimbat totusi ceva in interiorul meu, am simtit inca de atunci o indoiala privind judecata pripita ca aura creata in jurul acelui  Om era doar o exagerare venita din partea catorva pacienti. Incet incet am aflat ca revista Flacara si Adrian Paunescu au incercat pe vremuri sa scoata la lumina acest caz uluitor, capacitatile extraordinare ale lui Valeriu Popa, eram mirat ca intr-o societate in care banii devenisera valoare suprema el practica tratamente si consultatii gratuite si nu voia sa primeasca nici macar o floare.

Acordam o tot mai mare atentie acestei teme si poate tocmai de asta am reusit sa fim prezenti  la ceremonia de  lansare a cartii scrisa de medicul Octavian Popescu- „ Valeriu Popa- mit sau adevar”, sa primim un autograf  de la autorul ei si spre bucuria noastra si de la cel ce facea subiectul cartii lansate. Acesta ocazie mi-a permis sa port singurul dialog cu „Nenea Omu”, dialog care nu numai ca nu l-am uitat niciodata dar peste ani m-a ajutat enorm la vremea decizilor importante. Ramasi printre ultimii doritori de autografe dupa festivitate, mi-am permis cu emotie in glas sa intreb ca in cazul in care cineva are probleme grave de sanatate ce poate face daca nu il gaseste pe Valeriu Popa, daca un pacient se poate vindeca singur fara terapeut. S-a intors catre mine, m-a masurat scurt si mi-a spus simplu „In cartea asta vei gasi tot  ce trebuie, autovindecarea asta inseamna” . Am ramas paralizat, cateva momente am avut impresia ca pusesem o intrebare prosteasca, privirea lui parca ma inghetase, nu am uitat niciodata privirea aceea patrunzatoare, vocea fusese insa blanda si atitudinea fireasca , simpla, ca de la profesor la elev. Mi-a prins bine aceea intilnire,  a fost momentul in care mi s-a fixat in subconstient credinta ca exista o alternativa pentru vindecarea bolilor grave, o alternativa mai grea decat administrarea unui medicament dar mai eficienta decat aceasta. Credinta mi-a fost intarita de continutul cartii, de alte marturii ale oamenilor care cu timpul au intrat in contact cu el dar si de o intimplare petrecuta cu putin inainte de a termina facultatea. Aveam niste prieteni in caminele studentesti colegi de facultate care aveau un boxer de 2 ani, cu timpul au remarcat la acesta , o laba din ce in ce mai imflamata. Fiind foarte atasati de animal am mers impreuna cu stapanul la Facultatea de Medicina Veterinara unde am intrat la un renumit profesor univeristar care a anticipat ca situatia este grava si trebuie operat urgent lucru care s-a si intimplat. Reveneam la pansat si eram din ce in ce mai ingrijorati ca rana nu mergea spre bine si nici vorba de vindecare ci din contra se agrava aspectul portiunii operate. Peste ceva timp, profesorul ne-a spus ca din pacate probele de tesut dupa operatie au demonstrat ca era specifice unei forme de cancer ca operatia a fost tardiva si ca din pacate nu se poate amputa piciorul caci rasa boxer nu se poate deplasa in trei picioare si ca ne recomanda sa lasam cainele acolo pentru eutanasiere. Ne-a afecata foare tare vestea caci exista o relatie calda cu patrupedul respectiv si aproape in lacrimi prietenul meu a refuzat sa-l lase acolo. In disperare a reusit insa prin intermediul unui cunoscut sa il intrebe pe Valeriu Popa ce sa faca. Culmea, Valeriu Popa i-a trimis vorba sa-i puna comprese cu foaie de varza. Neavand alternativa am inceput sa-i punem comprese cu foaie de varza strivita si sa continuam sa-i bandajam locul operat. Incet incet am observat ca rana incepe sa se inchida si astfel am obtinut o vindecare completa in zona respectiva. Peste un timp am revenit la profesorul din Facultatea de Medicina Veterinara cu cainele in lesa, l-am asteptat sa iasa in pauza (am nimerit in timpul unui seminar cu stundentii) si i-am aratat ca piciorul catelului este vindecat. A fost foarte impresionat si a marturisit ca nu a vazut niciodata asa ceva, ne-a intrebat ce i-am facut si i-am povestit istoria cu foaia de varza. A zambit, ne-a privit putin cu ironie, ne-a explicat ca asa ceva nu e cu putinta si ca suntem ingineri si ar trebui sa fim mai circumspecti la fel de fel de metode nestiintifice si ca de fapt noi am avut ocazia sa vedem o remisie spontana a tesutului care se petrece la anumite cazuri dar cu o rata probabilistica foarte foarte scazuta…. A dorit insa sa prezinte si studentilor si astfel am intrat la seminar impreuna cu cainele unde le-a fost expusa studentilor teoria remisiei spontane. Nici vorba de varza noastra, de alifia de galbenele. Ne dusesem cu mare speranta ca poate cateva cercetari vor scoate la lumina cai de vindecare uitate, ca acest caz va fi un inceput, Am plecat dezamagiti, ca am fost luati peste picior catalogati ca avand gandire copilareasca..etc. Sufletul ne era greu si nu ne iesea din cap imaginea salii de seminar cu un cal disecat asezat pe o masa enorma in jurul caruia roiau viitorii ocrotitori ai animalelor….

Anii ce au urmat au facut ca informatiile despre Valeriu Popa sa fie sumare, rare si incet incet uitarea a pus stapanaire peste experientele traite cu entuziasm in ultimul an de facultate petrecut in Bucuresti.

Citisem cate ceva prin ziare, mai vazusem la televizor rare apariti ale dansului in incercarea de a prezenta notiuni despre aura corpului, bioenergie,  sanatate, auzisem ca se infiintase o directie de medicina alternativa la Facultatea Ecologista unde preda si Valeriu Popa. Prin 1997 am citit cu durere despre incetarea sa din viata, fapt care m-a si derutat putin deoarece stiam ca era perfect sanatos si nu-mi explicam moartea la o varsta relativ tanara. Din pacate viata personala in ansamblu nu mi-a fost cu nimic influentata de sfaturile pe care le dadea, le-am inteles si aprobat intotdeauna dar mereu m-am gandit ca ele se adreseaza celor bolnavi si celor gravi bolnavi, categorii de care eram total departat, ziceam eu prin atitudinea sportiva si energica cu care eram inzestrat, sanatatea de fier cu care ma laudam, rezistenta la oboseala, la program prelungit etc.

Intilnirea cu Valeriu Popa si experientele ulterioare nu-mi ramasesera decat ca  sansa de a fi vazut ceva paranormal cu ochii mei si-mi adusesera sentimentul ca detin o solutie a unor probleme pe care cei din jurul meu nici nu o banuiesc. Tarziu, mult mai tarziu, viata avea sa-mi demonstreze ca de fapt fusese mult mai mult decat atat….

 

-Mergi sanatos voinicule !

-Multumesc Sfanta Vineri…

……si uite asa Ion al nostru, voinicul nostru Ion mergea pe drumul sau tot inainte fara sa-i fie frica de zmei, de scorpii, de mari intinse de netrecut sau paduri dese de nepatruns. Stia de la  sfantul Valeriu ca sunt multi zmei prin jurul lui ca  unii dintre ei au multe capete, scot limbi de foc cu care ard strasnic in jur sau scorpii care sub fata de cosanzeana ascund dinti ascutiti si riduri de piele uscata, dar nu credea vonicul ca astea sunt asa… peste tot. Da, existau prin munti pustii si deserturi sterpe dar nu pe drumul sau care parea neted, neted ca-n palma…

Si crestea voinicul nostru…. intr-un an cat altii-n trei si toti erau mandrii cat de falnic si drept ajunsese…..Si cand era mai falnic mai curajos si mai hotarat, iata ca-i iese in cale……zmeul zmeilor,ciuma ciumilor, balaurul balaurilor, sapte capete, flacari pe nari, suier de crivat,  ochii  de fiara, piele solzoasa si neagra, pana la ceruri de mare si lat de acoperea tot pamantul…..

 

Zmeul zmeilor-spaima spaimelor

Dupa facultate traiam o viata linistita la 100 km de Bucuresti, eram si eu si sotia mea angajati la o întreprindere de prestigiu din oras, posturi convenabile noua si conforme cu pregatirea noastra universitara, aveam asigurata locuinta, aveam si o masina aproape noua. Nemultumiti de  realizarile personale si ale societatii in ansamblu  compartiv cu asteptarile noastre post revolutionare ne gandeam tot mai serios sa emigram in Canada si linia asta ne procupa din ce in ce mai mult. Pe neobservate insa devenisem din ce in ce mai corpolent stare laudata de cei din jur si inteleasa ca expresia unei armonii specifice vietii de familist. Nu remarcam insa ca de la o greutate constanta in timpul liceului-facultate de 65-70 kg  ajunsesem acum a cca 100 kg, era evident ca ne aflam intr-o perioada in care ratia de dinainte de 1989 fusese inlocuita cu abundenta din magazinele alimentare care desi catalogata scumpa era totusi la indemana posibilitatilor noastre financiare. Marea parte a existentei o dedicam serviciului si bineinteles eram convins ca  lucrul cel mai important in viata este sa ai o slujba, adica un salariu din care sa-ti construiesti universul tau propriu. Conditiile in care lucram erau legate direct de mediul de productie si astfel eram nevoit deseori sa stau in spatii friguroase sau imposibil de incalzit datorita anvergurii lor. In aceste conditii racelile erau frecvente dar evident, noi generatia tanara si tenace nu luam in seama aceste mici neplaceri aparute si le depaseam cu ajutorul catorva medicamente sau pur si simplu  „ le duceam pe picioare”.

Astfel ca la sfarsitul anului 1997 vremea friguroasa imi aduce o raceala destul de puternica pe care o depasesc in conditiile de mai sus, dar care se intinsese pe o perioada destul de lunga si care lasa in spate o tuse usoara. Inca din anul 1995 aveam o senzatie ciudata  in momentul cand aduceam umerii spre in fata brusc, aparea o senzatie de tuse usoara, senzatia o puneam pe seama unor indispozitii mai vechi in zona toracica, multe urmare a unor cazaturi  din activitatile mele sportive (schi-alpinism). Deoarece eram nelinistit cu privire la tusea ce parca nu se estompa apelez la o radiografie care aduce la lumina o inflamare in zona mediastinala posibila datorata racelii sau altui proces inflamator. Mi se prescrie o medicatie antiinflamatoare si mi se recomanda sa revin la inceputul anului 1998 pentru a vedea daca e cazul efectuarii unor noi investigatii.

Sarbatorile de iarna trec bine, aproape uitasem povestea, doar tusea mai imi amintea ca ceva acolo nu este in regula, tratamentul mergea simplu, cateva pastile pe zi. Dupa sarbatori totusi am remarcat ca nu a aparut nici o imbunatatire privind tusea care era din ce in ce mai seaca si se contura o senzatie ca parca ar exista ceva in gat care ma forteaza din cand in cand sa tusesc.

Incepuse sa ma cuprinda nelinistea si ma miram ca exista asa incertitudine la cabinetul medical caruia ma adresasem, asa ca am hotarat sa ma ocup de definitivarea analizelor, astfel a inceput o perioada de drumuri la spital, centre de recoltare sange, radiografii,etc. Din pacate noile date nu erau deloc mai bune decat cele precedente si o doza de ingrijorare incepeam sa simt peste cuvintele linistitoare venite si din partea medicilor de spital si a medicului de familie. Se contura tot mai posibila trimiterea la Bucuresti unde sa fie amplificate investigatiile prin metode specifice.

Asa se face ca incepand cu lunile februarie- martie 1998 iau legatura cu Spitalul Filaret, Spitalul Fundeni unde se contureaza ca fiind o problema grava de sanatate si se recomanda urgentarea analizelor si obtinerea unui diagnostic la centrul de Hematologie Fundeni. Desi  specialistii pneumo-ftiziologi din Spitalul Filaret imi sugerau sa imi doresc sa fie sarcoidoza(o boala ce duce lent la fibrozarea plamanilor), in urma unor analize dedicate cade si acesta posibilitate indusa de faptul ca lucrasem intr-un mediu cu pulberi timp de cativa ani.

Destinatia finala este astfel Spitalul Fundeni-Clinica de Hematologie unde incep colaborarea cu seful clinicii si medicul asistent al acestuia ce conducea la randul lui cateva saloane de pacienti- un tanar amabil cu cativa ani mai mare decat mine.

Trebuie sa marturisesc ca odata cu trecerea timpului spaima care ma cuprinsese crestea in intensitate, senzatia ca era ceva mai grav decat ma asteptam pusese stapanire pe mine si cel mai ciudat sentiment care ma cotropea era iminenta mortii.

Pentru mine numele spitalului Fundeni era asociat unui sfarsit de drum, intelegeam ca era ceva grav odata ce eram ajuns acolo si intrezaream aceeasi ingrijorare ascunsa de masca bunavointei si intelegerii pe fata celor apropiati mie, sotie, parinti, prieteni.

Din pacate in acest rastimp se agravase si starea mea generala, disparuse pofta de mancare, incepusera transpiratii nocturne si stari subfebrile,o stare de somnolenta si oboseala accentuata, multe din acestea le puneam pe baza framantarilor si agitatiei ce se starnisera in jurul meu odata cu aparitia problemelor de sanatate.

Ajunsesem la finalul analizelor care prin tomografia computerizata a adus o imagine clara a spatiului mediastinal. Zona era cuprinsa de ganglioni inflamati care faceceau din ce in ce mai  grea destinderea plamanilor la inspiratie, o parte din ei compresau zona inimii cu influente in functionarea acesteia (influente pe care eu nu le-am simtit niciodata). Interpretarea acestor imagini a adus ca aproape clara prezenta unui limfom. Habar nu aveam la vremea aceea ce era limfomul dar imediat am inceput sa ma documentez. Tensiunea emotionala a crescut din ce in ce mai mult odata cu descoperirea in tratatele de medicina a adevaratei fete a bolii, variatele forme si tratamentele recomandate- chimioterapie, radioterapie. Multi m-au intrebat cum de nu m-am prabusit afland ca din nefericire sunt cele mai multe sanse sa fie vorba de un  cancer ganglionar mai degraba decat o simpla raceala si mi-a fost greu sa le explic ca undeva in adancul sufletului am simtit ca oricat ar fi de greu diagnosticul nu e totul pierdut, mai exista o cat de mica sansa atunci cand toti zic ca nu se mai poate face nimic. Si toti din jur ziceau ca e tarziu si nu se mai poate face nimic. Trebuia sa ma operez urgent sa slabesc presiunea asupra inimii, plamanilor si proba de tesut era necesara pentru a se preciza forma de limfom si tratamentul adecvat.

Discutia finala s-a purtat in cabinetul sefului clinicii de hematologie unde la analiza rezultatelor acesta a spus „e atat de clara situatia ca aceste filme (CT) pot fi subiect studentilor mei la examene..” apoi mi s-a explicat ca fara o interventie chirurgicala imediata e posibil sa mor in urma unui atac de cord sau stop respirator, ca evolutia a fost exploziva si starea mea s-a agravat accentuat in numai cateva luni si ca termenul maxim de supravietuire era de max 2-3 luni. Analizele sangelui erau si ele slabe de tot, nivelul limfocitelor era mult depasit iar VSH marit corespunzator. Am intrebat daca exista risc si mi s-a spus ca risc exista si cand mergem pe strada dar ca dupa operatie sunt cazuri care cu tratament corespunzator au supravietuit si 5 ani. Mi s-a mai spus ca datorita pozitiei masei tumorale operatia nu va putea sa elimine decat max 80 % din tesutul cu pricina,  restul neputand fi indepartat. Mi s-a mai spus ca operatia reprezinta un pas mare, odata identificat tipul de limfom se poate stabili tipul de tratament, altfel nu se poate face nimic.

Am ramas destul de incurcat ca urmare a discutiei respective, practic eram debusolat si-mi venea sa plang cand ma gandeam in ce situatie ma aflam. Tot eram intrebat daca nu e si cineva din familie cu care sa vorbeasca asta mai ales ca eu nu prea paream cooperant si nu prea ascultam cu atentie sfaturile  pe care le primeam. Ulterior mi-am declarat hotararea de a nu merge la operatie si in ultima instanta am refuzat si o prelevare de probe de tesut efectuata cu ajutorul unei sonde ghidata sub un ecran radiografic. Aceste discutii si optica mea privind etapele de urmat au nemultumit medicii din Spitalul Fundeni, facandu-i sa simta ca desi par o persoana inteligenta sunt greu de convins de gravitatea bolii si necesitatea unor interventii rapide. Pe de alta parte poate facusem greseala ca de-a lungul timpului sa le explic ca in toata aceasta perioada am inceput cautarile unor cai alternative de vindecare asa cum s-a mai intimplat la boli grave, bazate pe natura, plante, etc.

Pentru ca in  realitate  asta  se intimpla, este evident ca pe zi ce trecea realizam in ce situatie ma aflam, boala era foarte grava, Valeriu Popa nu mai era sa-i cer ajutorul, alti terapeuti nu stiam sa aiba aceleasi capacitati, Ma apucasem sa citesc pe unde gaseam carti de vindecare pe cai alternative. Gasisem tratamente prin legume si fructe iar cand am gasit acolo si recomandari pentru limfom  am inceput imediat sa beau sucuri de sfecla rosie. Renunatasem si la carne si ma hotarasem sa nu mai mananc decat hrana vie asta impotriva  recomandarii sa mananc cat mai multa carne pentru a atenua starea de slabiciune de care ma plangeam. Aceste fapte le-am adus si la cunostinta medicilor care au zambit si mi-au zis ca sunt naiv si ca la ce am eu in piept o sa ajung in situatia in care si operatia o sa fie tardiva…

Practic simteau ca pierd timpul cu mine si mi-au dat de inteles ca in cazul in care vreau sa ma sinucid sa-mi vad de drum ca acolo multi bolnavi au nevoie de ajutorul lor calificat. Au fost foarte atenti cu mine si grijulii dar i-am dezamagit ca mereu amanam data operatiei si nu intelegeau cum un om educat si inteligent ca mine poate crede in solutii minune cu ceaiuri si preparate facute de babe…. Pe de alta parte imi spuneau ca au avut o groaza de cazuri de pacienti care refuzand interventia si apeland la tratamente alternative au evoluat spre rau foarte rapid pana in situatia in care desi implorau ajutorul cu lacrimi in ochi , nu s-a mai putut face nimic.  Cu exceptia  sotiei mele care a fost  de acord cu mine in toate situatiile, o pozitie oarecum asemenatoare primeam si din partea celor apropiati mie, prieteni, colegi, rude, care nu intelegeau de ce vreau sa ma sinucid in loc sa urmez tratamentul corespunzator, fiecare facea asta din dragoste fata de noi  si din dorinta de a ma ajuta asa cum intelegeau ei calea spre bine.

Am reusit sa aman astfel timp de 3 luni operatia, ajunsesem in vara anului 1998, depasind prognosticul medical sumbru, dar in tot acest timp nu statusem deloc degeaba. Acumulasem  multe cunostiinte despre vindecari prin natura, fusesem la un consult bioenergetic (o terapeuta de peste Prut dar care il cunoscuse pe Valeriu Popa) unde mi se confirmase ca am o stare energetica proasta dar ca nu e finala si ca  prin mine insumi pot depasi situatia, adoptasem o alimentatie bazata pe hrana  nepregatita termic si mai tineam cu sfintenie si o cura de ceaiuri recomandata de o specialista in dezintoxicarea organismului din zona Banatului. Practic starea era stationara nici nu se imbunatatise cu mult dar nici nu se agravase ceea ce imi dadea sperante si ma facea sa fiu increzator in viitor. Eram framantat de intrebari, nu stiam daca fac bine ceea ce fac, daca nu o sa ajung mai rau si sa devin o problema pentru familie si pentru cei apropiati si dragi mie. Studiasem cu seriozitate tratatele de medicina cu privire la formele de limfoame si tratamente dar si mai temeinic studiasem cartea lui Valeriu Popa , iar discutiile cu pacientii lui de atunci din 1992 imi reveneau tot mai puternic in memorie. De multe ori m-am intrebat de ce nu am acceptat de la inceput metoda Valeriu Popa, adica postul cu apa distilata si metoda de alimentare ulterioara prezentate in carte, ceva insa m-a facut sa-mi fie frica, mi-a lipsit puterea de a incerca, mi se parea o metoda radicala, mi-a fost frica sa nu mor in timpul postului, mi se pareau mult mai blande metodele cu ceaiuri si sucuri de legume, totusi varianta o pastram ca un „As” in maneca pentru o incercare finala in cazul in care spusele medicilor cu agravarea bolii s-ar fi adeverit. Imi facusem eu socoteala ca daca va fi asa cum zic ei si va fi  din ce in ce mai rau, o sa incep metoda Valeriu Popa si apoi daca o fi sa mor, mor mai repede fara sa ma mai chinui cu operatie si chimioterapie . In interior eram 100 % convins ca pe linia medicala nu exista in cazul meu sanse de supravietuire desi prietenii medici si apropiatii incercau sa ma convinga ca gresesc si exagerez. Pe de alta parte mi-era si o frica groaznica de operatie, anestezie, durere, salon de spital si tot cea ce insemna asta. Desi la momentul acela a fost o pozitie de neinteles pentru cei din jur,  am ales sa am incredere in mine decat in specialistii care imi ofereau  pana la cinci ani de viata si un diagnostic foarte clar. Asa cum eram format poate putin cam naiv si cu multa incredere in oameni, ma asteptasem ca in relatia cu institutile medicale sa fiu acceptat cu modul meu propriu de a vedea lucrurile si sa fiu sprijinit cu supraveghere medicala pe timpul incercarilor pe linia terapiilor alternative. Acest lucru din pacate nu s-a intimplat si pe undeva lipsa suportului din partea medicilor implicati in caz si pozitia  acestora total opusa  mi-au adus o intensificare a trairilor, framantarilor, judecatilor si starilor de incertitudine pe care le-am trait in tot  acest timp. Din fericire pentru mine ei insa nu-mi doreau cu nici un chip raul ci, dimpotriva,  doreau sa ma ajute asa cum stiau, cum invatasera, din pacate erau doar expresia unui sistem educational imperfect pentru care juramantul lui Hipcrate nu este decat o traditie ce insoteste terminarea studiilor medicale.

 

– Ce cauti pe aici voinicule mancate-as viiiiuuu, suiera Zmeul Zmeilor, Balaurul Balaurilor….?

– Ba ce cauti tu in drumul meu Spaima Spaimelor ? Ia da-te la o parte si du-te in fundul pamantului ca de nu oi cunoaste ascutisul sabiei mele….zise Ion voinicul, tragand aer in piept si inaltand fruntea catre namila ce-i statea in cale…..si cu iuteala fulgerului ii reteza unul din capete care se rostogolii in vale lasand in urma dara de sange negru ….

„Doamne Dumenzeule, ajuta-ma sa inving pocitania” striga Ion catre cer, caci se vede treaba nu era lucru de gluma mai erau sase capete si dihania tipand de durere se napustea asupra voinicului cu forta unei vijelii dezlantuite…. Dar Dumnezeu nu-L auzi, nu ii cunostea vocea , pentru ca nu-L auzise pana acum niciodata, nu-L auzise niciodata pentru ca Ion nu vorbise niciodata cu El. Asa ca si-a vazut mai departe de treburile Lui. Dar lupta devenea mai aprinsa si cand vazu Ion ca ea devine pe viata si pe moarte iar Dumenzeu cel care, stia el, te ajuta atunci cand ai nevoie nu-i dadea nici un semn, incepu sa strige cu disperare „Doamne Dumenzeule iertare…….Sfinte Petre ajuta-ma sa inving pocitania asta, Sfinte Petre ajuta-ma…..”

Si Sfantul Petre care auzi ceva, ceva din departare,  isi arunca privirea spre inaltimi si cu supunere zise „ Pot Doamne oare sa scap mielul din gura lupului  flamand ?”

 

Lupta cu zmeul

La mijlocul lunii august 1998 asteptam cu nerabdare ca in fiecare saptamana ziarul Formula As. Surpriza de proportii, in acel numar este prezentat Petre Anca, un terapeut ce continua linia initiata de Valeriu Popa si care spre mirarea mea locuia in acelasi oras cu mine. De profesie militar Dl Colonel Anca fusese el insusi bolnav al lui Valeriu Popa, avusese un cancer pulmonar, operat si cu sanse mici de supravietuire. Dovada vie pentru mine ca se poate, acum dupa aproape 10 ani era inca in serviciu (serviciu militar!) si isi manifesta disponibilitatea de a ajuta pacienti cu probleme grave de sanatate. Nu pot explica in cuvinte ce bucurie am simtit cand am citit articolul, am stiut din primele momente ca era omul de care aveam nevoie, omul pe care sa-l intrebi orice te framanta iar raspunsul lui sa se bazeze pe experienta sa si nu pe cele scrise in carti si invatate pe de rost.

Am pus urgent mana pe telefon si am obtinut o programare. Simteam in interior ca intilnirea este providentiala si i-am spus sotiei ca sigur o sa-mi recomande post cu apa distilata asa cum recomanda si Valeriu Popa.

De la inceput m-a surprins ceva,  mi-a fixat consultatia luni la ora 17.07 . Stiam multe despre viata militara asa ca nu m-am mirat prea tare, dar sincer nu mai auzisem niciodata de o asa ora de intilnire. Mi-am propus sa respect ora stabilita si in plus am tinut un fel de post sambata si duminica adica in aceste doua zile nu am consumat decat putin  suc de legume, ma gandeam eu sa fiu mai „usor” la intilnirea multasteptata.

La ora 17.00 am ajuns in fata usii apartamentului si am asteptat cu ceasul in fata sa se faca 17.07. Cand secundarul a batut al saptelea minut am sunat la usa. De dupa aceasta s-a auzit un „Da” si am intrat. In fata mea la un birou se afla Colonelul Anca,  la prima vedere mi-a parut mai slab decat in fotografia din Formula As, dar cu o voce calda m-a invitat sa iau loc. Eram pregatit psihic sa primesc cele mai dure replici, stiam cat de direct era Valeriu Popa si ma asteptam ca si continuatorul lui sa aiba aceeasi atitudine asa ca m-a mirat vocea calda, prieteneasca cu care ma intimpinase. Am incercat sa spun cateva cuvinte despre problemele mele de sanatate dar m-a oprit si mi-a zis sa astept putin. S-a apropiat de mine si m-a rugat sa pun putin mainile pe genunchi. Eram atat de emotionat, mi-era atat de frica de ceea ce-mi va spune incat am inchis ochii si am inceput sa spun Tatal Nostru , totul insa nu a durat decat cateva secunde dupa care si-a reluat locul al birou si mi-a zis:

Aveti ganglionii tumorati in mediastin, probleme cu genunchiul stang ( un inceput de osteoporoza), colonul descendent, colecistul, ochiul stang ceva probleme cu circulatia, prostata . Eram mut de uimire, nu-mi venea sa cred ce potrivire perfecta cu problema mea majora si ce insiruire de afectiuni apropiata de ceea ce  simteam in restul corpului meu. Nu stiam nimic despre colecist, colon, prostata, circulatia era proasta cel putin cea periferica, genunchii erau cu probleme mari, ochiul la fel nu mai vedeam la TV scrisul prea bine iar despre ganglioni era clar. L-am intrebat ce se poate face si mi-a zis ca sunt doua cai una mai usoara si una mai grea. I-am raspuns ca nu ma intereseaza decat cea grea si mi-a spus ca este vorba de post cu apa distilata 21 zile. L-am intrebat cand pot incepe si mi-a spus ca atunci cand o sa fiu pregatit. I-am spus ca sunt pregatit si el a zis ca in cazul asta sa incep daca asa ma consider. In cursul discutiei am reusit sa ii povestesc pe scurt ca l-am cunoscut pe Valeriu Popa si ca am incredere in metoda asta. Atunci mi-a spus „Va fi bine!” si fraza asta mi-a revenit de multe ori in minte mai ales atunci cand mi-a fost greu si aveam indoieli. Bineinteles ca orice bolnav am intrebat de la ce mi se trage toata boala si mi-a spus ca undeva la 3 ani am avut o raceala de o saptamana cu febra mare apoi tot o problema mai grava posibil  o raceala am avut-o in 1986. Aceste  doua evenimente au declansat un proces lent acolo undeva in mediastin. I-am spus ca stiu ca in copilarie am avut o internare cu „Salvarea” din cauza unei febre mari din cauza careia se pare am facut o convulsie febrila dar ca in 1986 nu stiu de ceva raceli desi am fost in armata si e posibil din cauza conditiilor mai grele acolo sa fi suferit ceva in acest sens. Tarziu mi-am adus aminte ca in 1986 fusese si explozia de la Cernobal care pe mine ma prinsese pe munte fara sa aflu ca nu trebuia sa te expui in acele zile, nu mi-am propus sa elucidez asta dar asa a ramas o supozitie si legatura posibila cu acest eveniment. Din curiozitate, candva, am intrebat-o pe mama la ce varsta am fost internat cu temperatura si mi-a spus ca pe la 3 ani  am stat in spital mai multe zile cu temperatura foarte mare dar nu mai stia sigur.

Intrevederea s-a terminat destul de repede si am concluzionat ca o sa-l sun catre sfarsitul postului pentru a-mi da indrumarile necesare urmatoarei etape. Am iesit din apartament si spre surprinderea mea la usa era un coleg de serviciu cu sotia care asteptau probabil ora de intalnire, eram surprins ca mi se paruse ca intilnirea mea decursese natural fara sentimentul ca urmeaza o alta programare si finalul ei a parut firesc nu conditionat de o alta ora. A doua zi am aflat la serviciu ca de fapt colegul meu mersese pentru mama sotiei care fiind netransportabila  dar suferind de un cancer digestiv, a dorit sa stie ce recomandari ar primi, interesant pentru mine a fost ca in acest caz pentru diagnosticul mamei a fost suficienta prezenta fetei. Incepusem sa ma mir din ce in ce mai mult de capacitatile omului pe care abia l-am intilnit si cu aceste intilniri de bun augur am intrat in post total de 21 de zile in ziua urmatoare.

Nu aveam o stare generala prea buna la intrarea in post dar nici prea rea. De fapt nu avem pofta de mancare, simteam jena in piept la respiratie si se auzea un vajait la expiratia puternica dar nu mai aveam transpiratii nocturne si starile subfebrile se rarisera. Datorita stilului de viata adoptat de cele cateva luni si probabil si bolii slabisem la 70-75 kg si deja vechile haine imi erau cam mari. Faptul ca nu aveam pofta de mancare cred ca m-a ajutat ca am perceput postul ca un lucru firesc nu ca o privare de alimentatie. Am reusit ca primele 10 zile sa merg la serviciu unde m-am ocupat de organizarea unei expozitii la Cluj. Ca o masura de siguranta m-a insotit si sotia mea dar nu a fost nici o problema totul a decurs normal, am avut sansa sa stau la o foarte apropiata prietena care medic fiind imi dadea tot concursul acceptand la un moment dat calea pe care o alesesem si respectandu-mi alegerea. Aici nu am avut decat un mic motiv de ingrijorare caci facand o analiza de rutina, prietena mea se cam sperie caci glicemia era foarte mica si era destul de incurcata- la valoarea respectiva ea administra perfuzii cu glucoza. Ne era cam teama de depasirea unei bariere glicemice stiam si noi ca este un pas ireversibil asa ca in a 10-a zi de post l-am sunat pe Colonel cu intrebarea ce sa fac deoarece sunt in situatia respectiva. M-a ascultat si m-a intrebat pe ce aparat s-a facut analiza, i-am zis ca pe un spectrofotometru electronic, el mi-a zis ca aparatul a gresit si ca sa-i dau inainte si sa nu-mi fac probleme. Azi consider ca acela a fost momentul crucial al luptei mele, din acel moment am simtit o incredere oarba ca merg pe drumul cel bun, mi-am recapatat tonusul pozitiv in locul celui macinat de remuscari si intrebari si parca am simtit ca m-am ridicat de la pamant atingand cerul cu fruntea.

I-am promis bunei noastre prietene ca o sa incetez in 3 zile (i-am spus ca postul e doar de 14 zile) si terminand manifestarea am plecat acasa la parintii mei iar sotia s-a reintors la serviciu in orasul in care locuiam. Am continuat cele 10 zile de post astfel alaturi de mama si tatal meu,  ingrijorati si ei de starea in care ma aflam dar care mi-au dat tot concursul pe durata postului. Ultimile zile erau mai grele ma deplasam mai lent incepusem sa vad ca nu mai pot traversa strada in ritmul in care imi doream desi masina se apropia vazand cu ochii, nu ma mai intilnisem cu aceste sentimente de neputinta, plimbarile trebuia sa le reduc caci nu mai puteam sta in picioare, eram putin alarmat ca slabisem cam 15 kg si deja hainele atarnau pe mine. La sfarsitul celor 21 de zile am plecat singur catre Bucuresti si apoi catre orasul meu, un  drum de 250 km pe care am condus singur o Dacia 1300  a socrului meu cu care eram. Ba chiar la Bucuresti am oprit si cu sotul verisoarei noastre am vizitat Salonul Auto Bucuresti, manifestare pe care nu  voiam sa o pierd caci sunt pasionat de autoturisme si spre deosebire de lunile precedente cand vedeam viitorul cam negru acum incepusem sa intrezaresc lumina unei noi dimineti. Am vorbit putin cu Dl Colonel Anca, am primit noul regim si am amintit ca am slabit cam tare. Dansul insa mi-a spus ca e bine ca am slabit dar ca nu s-a terminat si in regimul nou primit o sa continui sa slabesc dar sa nu imi fac griji ca o sa pun la loc totul dar o alta calitate de material. Am continuat sa merg merg la serviciu, stiam de la Valeriu Popa ca nu trebuie sa te izolezi ci sa lupti sa ramai integrat printre oameni. Noul regim era cu o masa pe zi dar practic o salata cu o componenta foarte precisa.

Dupa primele zile din acest nou regim care stiam ca urma sa dureze 45 zile a aparut senzatia de foame si, fapt imbucurator pentru mine, in urma postului disparuse starea de jena la respiratie, aproape ca nu-mi dadusem seama dar la un moment dat am avut o revelatie ca nu mai simteam greutatea in piept. Faptul asta parca mi-a dat aripi, pe de alta partea mi se parea masa zilnica din ce in ce mai mica incepusem sa pun cu cea mai mare lingura legumele sau sa savurez timp de 20 minute o simpla ligurita de polen cu miere, imi venea sa mai pun cateva seminte de dovleac in plus la una din mese (semintele erau numarate) dar constientizam ca nu mi-as face decat rau si astfel nu am incalcat niciodata ceea ce scria in indicatiile primite. Stiam de la Valeriu Popa  ca o greseala te poate costa viata asa ca nu voiam sa risc acum cand vedeam sorti de izbanda pe drumul pe care mergeam. Incepusem sa numar ca in armata zilele ramase pana la sfarsitul regimului si eu, cel care nu puteam sa vad in fata mancare acum cateva luni, incepusem sa fac planuri de retete de hrana vie, prajituri si mancaruri preparate fara foc pe care sa le pregatesc cand o sa termin dieta aceasta stricta. Continuam sa slabesc si paradoxal incepusera sa fie largi si hainele sotiei mele cu care umblam in ultimul timp. Mi-amintesc ca la baia zilnica de plante pe care o avem in regim ma asezam pe palme caci altfel ma dureau oasele bazinului la contactul cu cada. Eram amuzat caci in copilariei datorita constitutiei mele firave,  sora mea imi spunea „tantarul”, acum ma uitam in oglinda si zambeam  gandindu-ma cum mi-ar mai fi zis atunci daca m-ar fi vazut….Ajunsesem la 52 kg.

A trecut incet, incet perioada de 45 de zile, am primit noul regim alimentar , era incredibil aveam alimente din care puteam sa mananc cat voiam, aveam cereale, lactate, ceva legume si fructe, incepusem sa fac ceva preparate, sotia mea mai gusta curioasa din ele si se mira ca nu erau rele, doar putin neobisnuite, invatasem cum se combina alimentele, acum experimentam,  masa presupunea liniste, masticatie indelungata, rezultatele erau incredibile digestia era perfecta, fara balonari, gaze, eructatii, senzatii de greutate, arsuri. Nimic din tot ce stiam pana atunci ca sunt firesti pentru omul de azi. Mancam cereale incoltite si multe salate de legume, mancam fructe si miere, adusesem in alimentatie uleiuri presate la rece si condimente-lucruri de care inainte nici nu stiam ca exista.. Viata incepuse sa vireze din negru -gri intr-o nuanta ceva mai vesela, parca semana a putin roz dar inca nu putem sa fiu sigur….

 

Si atunci voinicul il ridica pe zmeu la cer  si cand il cobora,  il infipse in pamant pana la gat, apoi cu o miscare iscusita ii taie capul ce acum se rostogoli alaturi de celelalte sase intr-o balta de sange negru…

„Multumesc Doamne, Multumesc Sfinte Petre, multumesc pentru ajutor !” zise voinicul Ion si isi sterse sudoarea fruntii cu podul palmei …

Oamenii orasului il privira cu teama, asa un om simplu sa -l invinga pe zmeu? Nici camasa lui nu avea borangicul cel mai ales , cizmele pareau cam vechi iar spada, spada aceea era cam ruginita si parca putin stirba….Oare asa poti invinge un zmeu ? Inteleptii ii soptira regelui ca poate zmeul dormea sau cine stie prin ce viclesug l-a ademenit, daca voinicul ar fi fost un viteaz ar fi auzit sigur in cantece sau in sunetul trimbitelor, ar fi avut o armata cu el si un slujitor care sa-i tina spada sau altul sa-l unga cu uleiuri inmiresmate….dar asa…. Singur? Zmeul era fioros toti stiau asta ca zmeul nu poate fi invins, daca s-ar fi putut ar fi facut-o ei, neamuri de regi, cu armate invesmantate in fier si  coifuri lucitoare….dar asa ceva nu se putea caci zmeul asa se nascuse- de neinvins  si toti stiau asta, taceau indurau si dadeau la soroc cele de trebuinta lui,  pe fratele cuiva sau sora altcuiva pe tatal unuia sau altuia, ba mai curand zmeul incpuse sa pofteasca  trup de copil si chiar os domnesc mai cerea uneori.

 

Alaturi de Petre Anca

In luna decembrie 1998 am hotarat sa mergem la un Cluj la prietena nostra ocazie cu care sa facem eventual si un control medical mai mult de curiozitate caci altfel nu aveam motive de ingrijorare, incepusem sa iau in greutate, incepusem sa mananc mult mai variat, incepuse o revenire usoara fizica nu ma mai simteam asa slabit si nici nu mai simteam nevoia sa dorm mai mult decat normal, respiratia devenise normala, pofta de mancare se pastra la un nivel acceptabil. Am reusit sa ajungem la clinica de oncologie unde printr-o interventie a ei am facut ceva analize in mare radiografii si ceva analize de sange spunandu-le totusi ca la Bucuresti ar fi existat, asa, in urma unor analize de rutina supozitia de limfom. Mare ne-a fost bucuria cand la interpretarea rezultatelor echipa din Cluj a declarat scris negru pe alb „interior toracic in limite normale” si ne-a spus sa ignoram acel diagnostic prezumtiv cumplit caci posibil a fost o incurcatura de filme sau cine stie ce si sa mergem linistiti acasa. Plangem de bucurie si ne imbratisam unii cu altii, am considerat atunci cel mai frumos cadou de sarbatori… L-am sunat pe Colonel si i-am zis ca am iesit bine la radiografii. La ultima intilnire il intrebasem daca are ceva impotriva sa fac o radiografie la Cluj si el a zis ca nu, dar imi sugerase ca va fi bine. Am petrecut un Craciun fericit si am reusit sa-i mai inveselesc pe cei apropiati care apreciindu-ma dupa greutate si aspect-paloarea fetei nu mai sperau intr-o revenire.

Eram foarte bucuros si pe zi ce trecea incercam sa citesc cat mai mult despre cai de vindecare pe linie naturala, despre diversi terapeuti, curente, metode de vindecare, terapii.

Cel mai important lucru in acele momente a fost constientizarea faptului ca victoria obtinuta pana atunci influenta intr-o masura foarte mica soarta razboiului . Studiasem  multe cazuri de pacienti care dupa aceasta etapa au revenit la viata anterioara si pentru care inevitabil au revenit si problemele dupa o perioada de timp. Simtindu-ma din ce in ce mai bine mi-am permis sa-l intreb pe Dl Anca daca ne putem gandi la plecarea in Canada, dansul ne-a spus ca disutam asta dupa 3 ani de tratament. Asta mi-a dat de gandit si am realizt atunci ca nu poti fi sigur de victorie decat dupa o durata mai mare de timp, altfel oricand o greseala, o situatie din viata poate rasturna echilibrul obtinut si poate duce la un dezastru. Eram foarte marcat de atitudinea blanda, calma,  calda pe care o avea Dl Anca fata de  pacienti. L-am intrebat de ce asta si de ce nu seamana cu atitudinea lui Valeriu Popa, mi-a spus ca el insusi a fost pacient si simte ca o atitudine mai blanda poate incuraja pacientii fata de una severa care selecteaza de la inceput pe cei doritori sa lupte pentru victorie. Dorea sa le mai ofere o sansa celor care inca mai au indoieli care nu se pot regasi si mobiliza, nu voia sa-i respinga din start pe cei fara entuziasm, dorea sa incerce totul pentru a ajuta. Mi-a placut mult asta desi i-am zis ca in cazul meu sa fie dur ca am tendinta de a ma „culca pe o ureche” si trebuie sa fiu scuturat din cand in cand. Treptat m-am obisnuit cu metodele pe care le practica, ma mirase mult la inceput cum putea pe o fotografie  sa consulte un pacient care se afla la mii de km departare, nu intelegeam fizic cum poate fi explicata asta. Cu timpul am mai citit prin carti ca omul are un corp energetic ce se pastreza cat este viu si dispare la moartea fizica, asa pe undeva am inceput sa simt ca  exista o legatura intre fotografie si acel corp energetic. Mi s-a parut interesant ca informatia se actualizeaza secunda de secunda facand posibila diagnosticarea la zi chiar si cu o poza veche. Asta am experimentat-o eu caci incet, incet nu am mai ajuns sa ma intilnesc la consultatie fizic ci numai pe fotografie mi se aprecia starea si mi se prescria un nou regim. Avem surpriza la telefon sa mi se spuna „Ce ai facut, ai mancat smantana multa?” eu recunosteam „Da, cam jumătate de borcan odata, dar cam cat trebuia caci eu am vazut in regim smantana si am mancat pe saturate..?”,  „Pai trebuia cam o lingura pe zi!”, sau altadata ma intreaba „Cate curmale mananci?” eu zic „ Ajung si la un pachet pe zi ca sunt foarte bune, e mult?”, „Da, nu trebuie sa mananci mai mult de 3 pe zi!” .

Am avut parte de multe surprize alaturi de acest minunat Om, de la inceput m-a impresionat ca nu lua bani de la pacienti pentru consultatie, pentru ajutor, cel mult ruga sa i se plateasca carburantul sau biletul de tren cand se deplasa la pacienti netransportabili uneori chiar si in colturile tarii. Asta nu vazusem decat la Valeriu Popa si mi s-a parut remarcabil ca poti pastra acesta nobila idee intr-o societate framantata de probleme financiare. Mai mult decat indrumator pentru sanatate devenise un membru al familiei, il puteam intreba orice legat de problemele mele personale, oricand avea un sfat bun de dat, il simteai aproape la greu si niciodata nu mi-a inselat asteptarile. Avea rabdare mereu sa-ti raspunda la orice intrebare multe dintre erau puerile, azi mi-ar fi rusine sa ocup timpul cuiva cu ele, la vremea aceea erau framantari interioare si el intelegea asta, nu te respingea niciodata.

Anii au trecut pe nesimtite, in general la 45 de zile schimbam schema de tratament, nu era numai regim alimentar era mult mai mult,ceaiuri, bai de plante, masaje in diverse parti ale corpului, comprese, administrarea de diverse tincturi, macerate de plante, diverse cure de la cele cu legume si fructe la cele cu petrol brut sau dublu distilat. Unele din ele le gaseam ici si acolo prin cartile pe care le citeam altele nu le-am gasit niciodata. Niciodata nu stiam si nici nu-mi puneam problema sa stiu care e destinatia lor, incercam sa respect punct cu punct ceea ce scria acolo si atat. Intelegeam ca e complicat sa lamuresti fiecare bolnav ca baia respectiva este pentru o afectiune osoasa care inca nu e manifesta dar undeva in corpul energetic ea se vede foarte clar si prin terapie corespunzatoare poti preveni aparitia ei. Nu mi-am pus niciodata problema de unde stie Colonelul ce trebuie si ce nu in tratament , de unde are informatiile si cum le primeste daca se inseala sau nu. Nu am gandit asta la Valeriu Popa cu care am avut o intilnire scurta, cum as fi putut face asta  la Dl Anca, alaturi de cale am depasit incercari grozave? De multe ori mi-am imaginat cat de greu ar fi ca intr-o lume a oamenilor fara vedere sa incerci tu sa explici ce inseamna a vedea sa zicem drumul pe care el numai prin pipaire il controleaza iar groapa in care era sa cada o simte doar cand se afla pe buza ei desi i-ai spus ca o sa o intilneasca in curand…Iar el te intreaba de unde ai stiut, cum poti face asta, ce inseamna „a vedea”? Cand am inteles asta am renuntat sa mai caut anumitor lucruri explicatii perfect argumentate stiintific (desi formarea mea impunea asta), am inteles ca la nivelul actual al cunoasterii nu exista posibilitatea demonstratiei, suportului teoretic ce poate insotii aceste manifestari. Si am mai inteles ceva interesant ca negand, abandonand, indoindu-te si cautand explicatia pentru fiecare actiune ce ti se recomanda cel care poate pierde esti numai tu. Pentru cei sanatosi asta nu inseamna prea mult dar pentru cei suferinzi pierderea unei mici batalii poate insemna pierderea razboiului.

Am simtit de-a lungul timpului ca intilnirea cu acest Om a fost o sansa acordata mie de catre Divinitate de care am profitat pe deplin nu numai eu dar si familia mea, cei apropiati noua, colegi de serviciu, prieteni de peste mari si tari. De la framantarile specifice debutului bolii: „Doamne de ce tocmai eu ?” am reusit peste 7 ani sa spun cu toata convingerea „Multumesc Doamne pentru darul primit !”

Astazi lucrurile sunt asezate toate la locul lor, putini din jur isi mai aduc aminte de vremurile acelea, oamenii se schimba si ei, unii au plecat , altii vin in jurul tau . Familia s-a mai largit putin  caci  intre timp, un pitic nastrusnic ce ne inveseleste viata cu zambetul lui a aparut alaturi de noi. Viata merge inainte, mai calma sau mai agitata, cu suisurile si coborasurile ei. Au ramas prin dulapuri haine mai mari , mai mici, le mai vad uneori si zambesc amintindu-mi de inceputuri. Din viata mea s-au mai pierdut oameni dragi, unii apropiati, altii aproape necunoscuti, fiecare a lasat ceva in urma, un exemplu, o invatatura, altii au mai intrat in universul meu si au devenit prieteni de nadejde, au meritat asta,  au resit sa invinga, si-au dorit asta si au reusit, au demonstrat si ei ca „se poate”, ca niciodata nu e totul pierdut, ca exista o cale, o solutie.

Am reusit sa inteleg un lucru important desi am asteptat 7 ani sa patrund misterul, desi am plans si am suferit enorm, desi am sperat si am fost dezamagit, desi am avut nereusite si framantari, intr-un final am inteles ca : „Viata este scurta , frumoasa si merita traita. Dar nu oricum!”

Abia atunci am ridicat ochii spre cer si am spus cu glas tare:  „Multumesc!”

 

Pentru voinicul Ion insa nu prea conta ceea ce spuneau despre el inteleptii regelui, nici nu vazuse ca cizmele erau cam strambe, poate de atata umblat se gandea el, nici spada nu stia ca era putin ruginita, poate de la apele ploilor sau de al arsita soarelui isi spunea. Pentru el inima radea si de asta ochii lui nu vedeau nimic rau. Simtea ca cei din oras ii sunt dragi si nu ii pasau zvonurile, nu voia nimic de la ei iar daca la randul lor nu cereau nimic de la el inseamna ca nu intelegeau ce bogatie ducea cu el, mai mare decat aurul pamantului mai insemnata decat perlele adancurilor mai stralucitoare decat nestematele cerului. Ei nu stiau ca odata zmeul rapus, lacatele ferecaturilor sarisera ca prin farmec si din adancuri de temnita, ca o mireasma purtata de vant il ajunsese  comoara  mult visata . De fapt cei din oras nici nu stiau ca zmeii fac asta, ca intotdeauna ei ascund ceva nespus de frumos, o cosanzeana, o apa vie. Adica auzisera asta demult, demult in povesti, dar erau niste numai niste povesti, cine credea in ele? Credeau ca viata este asa pentru ca asa trebuie sa fie, se obisnuisera cu asta, se revoltau, se impacau, se ingrijorau si se linisteau la fel de repede. Stiau ca nu se poate face nimic, trebuie sa faci asa cum fac toti, trebuie sa respecti regula. Dar daca regula era scrisa de zmei? gandi Ion, intr-un tarziu.

Se facuse noapte.

Orasul ramase singur in intuneric, departe, tot mai departe, voinicul pornise la drum, pentru el timpul nu statea in loc. Stia bine ce are de facut va inatilni poate un alt oras, poate va fi dimineata si oamenii vor vedea pe Lumina altfel lucurile, stia ca soarele este prietenul lui chiar daca ii arsese un pic cizmele si-i aurise putin spada. Stia ca unii vor fi alaturi de el, vor intelege cat de minunat este sa incerci sa patrunzi Adevarul. Mai stia apoi ca altii il vor privi cu dispret dar nu-i pasa, chiar  si acestia ii vor fi dragi pentru ca inima lui cunoscuse Iubirea.

Desi era bogat cum nu fusese niciodata cizmele lui vechi lasau urme strambe in colbul cararii. Timpul se legana lent catre dimineata si  in bezna pustiei spada lui tocita scapara ca o luminita.

 

Dedic aceasta poveste celor care cu stiinta  sau fara sa stie au fost rotitele inchipuirii ei;

Petrica, Dana, Filo, Maria si Paul, Lulu , Gabi, Sorin, Dragos si Mihaela, Gigi, Cipi, si nu in ultimul rand, Mamei mele.

 

Ionut Don

2004

 

Povestea domnului Ionut Don a mai aparut si in cartea „Povesti cu final meritat” scrisa de Petre Anca in cadrul Fundatiei Umanitare „Sanatate Prin Gandire si Alimentatie” de la Valenii de Munte. Public povestea in acest articol cu acordul domnului Ionut Don. Alte informatii legate de metodele de tratament al cancerului aplicate de Col. Petre Anca (metode preluate de la Valeriu Popa), mai puteti gasi aici.

Informatiile din acest material nu inlocuiesc sfatul, indrumarea si asistenta unui medic specialist. Dar ele sunt dovezi ale faptului ca aceasta boala care ne sperie – cancerul – poate fi vindecata.

Va doresc multa sanatate si va rog sa distribuiti acest material spre a fi citit de oricine are nevoie!

3 thoughts on “Cazuri reale de vindecare a cancerului (I) – metoda Valeriu Popa

Lasa un comentariu cu parerea ta