Mama-vultur isi impinge usor puii spre marginea cuibului. Inima ii freamata sub povara unor emotii contradictorii, caci le-a simtit rezistenta la inghiontirile ei insistente.
„De ce fiorul avantului trebuie sa inceapa cu frica de cadere?” se gandi mama.
Inca nu avea un raspuns la aceasta intrebare veche de cand lumea.
Asa cum e mersul lucrurilor la specia lor, cuibul este asezat sus, pe un pisc in varf de munte. Dedesubt nu e altceva decat aer ca sa sustina aripile puilor ei.
„Este oare posibil ca de data asta sa nu mearga?” se gandi ea.
In ciuda fricilor pe care le avea, mama-vultur stia ca este timpul. Era ultimul pas al misiunii ei de parinte. Mai trebuia sa indeplineasca o singura sarcina: sa-i impinga.
Mama isi aduna curajul dintr-o dorinta innascuta. Scopul vietii puilor ei nu putea fi indeplinit decat atunci cand isi descopereau aripile. Pana cand invata sa zboare, nu inteleg privilegiul de a te naste vultur.
Sa-i impinga afara din cuib a fost cel mai mare dar pe care mama-vultur l-a oferit puilor ei. A fost actul suprem al dragostei. Si astfel i-a impins unul cate unul… Iar ei au zburat!