Asteptarile – otrava sufletului nostru

asteptari

Asteptarile ne otravesc sufletul mai mult ca orice altceva. Ne aduc numai frustrare, nemultumire, neimplinire, nefericire si ne distrug viata si relatiile cu ceilalti. Din pacate asta ni se intampla tututror, pentru ca asteptarile sunt idei limitative venite la pachet cu perceptia asupra realitatii si cu mentalitatea si se infiltreaza in mintea noastra fara sa ne dam seama. Impulsul firesc este sa ne asteptam ca ceilalti sa… –  orice tine de felul in care vedem noi lucrurile. In general ma astept ca altii sa gandeasca, sa vorbeasca si sa actioneze in felul in care as face-o eu, sau chiar mai bine. Cat timp ai asteptari de la altii, vei fi nefericit.

Cei mai multi oameni in acest moment deja se revolta: „Dar mi se pare normal sa am anumite asteptari”. Iar eu spun atat: cum te simti cand altii au asteptari de la tine? Cum te simti sub presiunea asteptarilor parintilor, partenerului de viata, societatii atunci cand tu simti sa faci altfel? Cand simti sa traiesti cum iti place tie, dupa propriile reguli? Daca nu ai curajul sa recunosti, iti spun eu: simti ca e nedrept, ca nu e normal ca tu sa-ti traiesti viata dupa principiile, conceptiile, standardele sau regulile altcuiva decat ale tale. Si ai mare dreptate. Nu poti sa-ti bazezi viata pe asteptarile altora. Atunci ti se pare normal si sanatos ca tu sa ai asteptari de la copiii tai, de la partenerul de viata, de la parinti, colegi, colaboratori, etc.? De ce ar trebui cineva sa-si traiasca viata asa cum crezi tu ca e bine si nu cum crede el ca e bine? Fiecare stie cel mai bine ce trebuie sa faca cu viata lui.

A ne elibera de asteptarile altora, a ne darui iarasi noua insine – in asta consta puterea respectului de sine. (Joan Didion)

De fapt, nu ti se pare „normal sa ai anumite asteptari”. Ai fost invatat ca e normal, sau copiezi modelul in care ai fost crescut. Daca parintii tai se asteptau sa urmezi aceeasi cariera ca si ei, poate ca la randul tau te astepti ca propriul tau copil sa urmeze aceeasi cariera ca si tine. Iar asta inseamna ca ii ingradesti libertatea copilului tau. Tu nu te-ai nascut sa faci pe plac nimanui. Dar in acelasi fel, nici copilul tau nu s-a nascut sa-ti faca pe plac tie, bunicilor lui sau altcuiva. Continue reading

Ce inseamna sa fii un parinte bun

Mother has a good time with son

„Cu cativa ani in urma, sotia mea, Sandra si cu mine ne-am confruntat cu o situatie critica. Unul dintre baietii nostri o ducea greu cu studiile scolare; nu era in stare sa inteleaga instructiunile testelor, dar sa le mai si prelucreze! Stangaci in contactele sociale, ii punea deseori pe cei apropiati in situatii penibile. Marunt, firav, incapabil sa-si coordoneze miscarile, provoca rasul tuturor pe terenul de sport.

Sandra şi cu mine ardeam de dorinta de a-l ajuta. Simteam ca daca “succesul” e important in orice domeniu al vietii, importanta lui devenea covarsitoare in rolul nostru de parinti. In consecinta, ne straduiam din rasputeri sa gasim atitudinea si comportamentul adecvate acestui scop.

Daca voiam sa schimbam situatia, se impunea in mod imperios sa incepem prin a ne schimba noi. Si pentru a ne schimba in mod efectiv, trebuia intai si intai sa ne modificam felul de a percepe. Am inteles ca Sandra si cu mine, neavand nici un fel de dificultati cu ceilalti copii ai nostri, ii luasem drept un criteriu social, iar fiul acesta nu intra pur si simplu in barem. Imaginea ce-o aveam despre noi insine ca parinti buni si atenti era mai profund intiparita decat imaginea pe care ne-o facusem despre fiul nostru — si probabil ca o influenta. Felul in care priveam si tratam acest caz avea o pondere mult mai mare decat grija ce o purtam baiatului.

Pe masura ce analizam situatia, Sandra si cu mine am realizat cu durere puternica influenta pe care caracterul, optica si motivatiile noastre le exercitau asupra lui. Criteriile comparative de ordin social nu se acordau — o stiam prea bine — cu valorile autentice; puteau conditiona iubirea dintre parinti si copii si amplifica sentimentul de subapreciere de care suferea baiatul.

Asa ca ne-am hotarat sa ne concentram atentia si eforturile asupra noastra — nu mai era vorba de tehnici, ci de motivatiile noastre si de felul de a-l percepe pe fiul nostru. In loc sa incercam sa-l reformam, am incercat sa stam deoparte — sa ne distantam de el — si sa-i cercetam identitatea, individualitatea de fiinta separata, si valoarea. Ne-am concentrat cu maxima atentie, am meditat cu credinta, ne-am rugat intens si, incetul cu incetul, am inceput sa intrezarim unicitatea fiului nostru. Am vazut ca rolul nostru firesc era sa fim afirmativi, sa ne bucuram de el, si sa-l apreciem. In consecinţta, am lucrat constiincios asupra motivatiilor noastre, ne-am cultivat propriile resurse de securitate psihica, pentru ca simtul valorii noastre personale sa nu mai depinda de comportamentul “acceptabil” al copiilor noştri.

Pe masura ce ne desprindeam de vechiul mod de a-l percepe pe baiatul nostru, cultivandu-ne concomitent alte motivatii, bazate pe considerentul valorii, sentimentele noastre s-au schimbat. Am inceput sa ne bucuram de el, in loc sa-l judecam prin comparatie sau sa-l criticam. Am renuntat sa-l mai modelam “dupa chipul si asemanarea noastra” sau sa-l masuram dupa criteriile expectativelor sociale. Am incetat de a-l manipula — fie chiar delicat si in mod pozitiv — pentru a-l integra intr-un tipar social acceptabil. Privindu-l acum ca pe o fiinta structural normala si capabila de a se descurca in viata, nu l-am mai protejat de cei care il luau peste picior. Dar cum aceasta protectie fusese hrana lui, s-a simtit adanc frustrat; ni s-a plans, dar nu i-am oferit niciun fel de compensare. “Nu-i nevoie sa te protejam”, suna mesajul non-verbal. “Esti apt si perfect okay.”

Au trecut saptamani si luni, si a inceput sa manifeste o calma incredere in sine si sa se afirme. Inflorea vazand cu ochii, in ritmul lui. Cu timpul s-a si evidentiat, depasind standardul fixat de criteriile sociale — in plan scolar, social si sportiv — cu pasi mult mai rapizi decat prevedea procesul de dezvoltare asa-zis normal. In anii urmatori a fost selectionat pentru numeroase posturi de lider studentesc, s-a calificat ca un bun polisportiv si a inceput sa vina acasa numai cu calificative maxime. A devenit o personalitate atragatoare si deschisa, capabila de a mentine relatii firesti, neintimidante, cu oameni de toate categoriile.

Sandra si cu mine suntem incredintati ca realizarile sale, cu “impresionant” ecou social, rezultau mai curand din sentimentele ce le avea fata de sine, decat dintr-un raspuns dat recunoasterii sociale. A fost pentru Sandra si mine o experienta sesizanta, foarte instructiva pentru comportamentul nostru fata de alti copii si pentru celelalte roluri asumate de noi. ” (Stephen Covey – „Eficienta in 7 trepte, sau un abecedar al intelepciunii”)

Cati dintre noi nu am fost educati la fel de parintii nostri?

Cati dintre parintii de azi isi cresc copiii pentru a deveni oameni liberi, plini de incredere in ei insisi, capabili sa traiasca dupa propriile standarde si care se simt confortabil in pielea lor, cu capacitatile lor si cu rolul pe care si-l aleg?

Si cati parinti cresc inca niste copii care sa onoreze imaginea lor de parinti buni sau standardele sociale si nu unicitatea si valoarea reala a copilului?

Sursa foto

Ce inteleg copiii din prima discutie despre sex

prima discutie despre sex

In primul video vezi cateva discutii intre parinti si copii despre cum vin copiii pe lume si cum sunt conceputi. Merita sa vezi si discutiile individuale in clipurile din restul playlistului.

In al doilea video, actrita Julia Sweeney ne spune povestea savuroasa a „acelei discutii” delicate intre ea si fiica ei de 8 ani, atunci cand aceasta a descoperit cum vin copiii pe lume. Absolut delicios. 🙂

Ar fi interesant de aflat cum v-ati descurcat voi in rolul de parinti cand a venit vremea unor discutii delicate ca aceasta si cum au reactionat copiii.

Sursa foto