De ce acceptam cu greu ca ne putem insela

Uneori ne razgandim fara nicio rezistenta sau emotie intensa, insa daca ni se spune ca ne inselam, ne simtim ofensati si inima ni se invartoseaza. Suntem incredibil de nepasatori fata de formarea credintelor noastre, insa ne trezim ca le aparam cu pasiune fata de orice incearca sa ni le schimbe. Este evident ca nu ideile in sine sunt pretioase pentru noi, ci stima de sine amenintata (…). Mica lume a lui “al meu sau a mea” e cel mai important dintre toate aspectele umane si a-ti da bine seama de acest lucru e inceputul intelepciunii. Are aceeasi forta, indiferent ca e masa “mea” de pranz, cainele “meu” si casa “mea”, sau tatal “meu”, patria “mea” si Dumnezeul “meu”.

Nu ne displace doar observatia ca ceasul nostru nu merge bine, sau ca masina noastra e o rabla, ci ca notiunile noastre despre canioanele de pe Marte, despre pronuntarea corecta a numelui filozofului Epictet, despre valoarea medicinala a salicinei, (…) au nevoie de revizuire. Ne place sa continuam sa credem ceea ce ne-am obisnuit sa acceptam ca adevar, iar resentimentul simtit atunci cand oricare dintre presupunerile noastre sunt supuse indoielii, ne determina sa cautam orice scuza pentru atasamentul fata de opiniile personale. Rezultatul e ca majoritatea asa-numitelor noastre rationamente constau in gasirea argumentelor pentru a continua sa credem ceea ce credem deja. (James Harvey Robinson)